Credință cu sau fără știință

×

Mesaj de eroare

Notice: Undefined index: language în i18n_node_node_view() (linia 263 din /home/decenueu/public_html/sites/all/modules/i18n/i18n_node/i18n_node.module).
Credință cu sau fără știință

Cele ce urmează ar trebui să descrie cât de cât tabloul lumii și al vieții, văzut prin ochii unui medic numit creștin, care - cel puțin teoretic - iubește oamenii și-i vrea „mântuiți” de rele, care se împiedică zi de zi în mrejele rutinei, umanului, suferinței, ruginitelor sisteme, propriei voințe de mai bine... și, fiind un astfel de medic, am acceptat - cu greu - provocarea acestui text, ale cărui cuvinte s-ar putea să nu m-asculte, la fel cum apa turnată într-o formă rotundă nu va avea niciodată unghiuri și nici muchii.

Să vezi lumea lui Dumnezeu dintr-o lume a exactului și să crezi în ea e în general greu, uneori imposibil. N-o să încerc să expun teoria existenței sau inexistenței lui Dumnezeu, pentru că n-am nici pe departe elementele necesare, dar o concluzie personală la care am ajuns în urma anilor „medicali” e că sunt prea multe coincidențe în mecanismele naturale care ne cauzează și mențin existența, a noastră și a universului înconjurător; și asta-mi va fi maximul de argumentație... deoarece, chiar dacă se va merge până-n pânzele albe, din punct de vedere științific nu cred că se va putea afirma sau infirma în mod absolut existența lui Dumnezeu.

Și atunci ce voi spune? Dar mai ales, ce voi hotărî? Cred, pentru că așa spune Biblia? Pentru un om de știință (și aici mă refer inclusiv la medici), acesta e departe de a fi un argument absolut - e ca și cum ai avea două elemente în demonstrația ta, cele două garantându-și veridicitatea unul celuilalt, într-un cerc închis (Dumnezeu a inspirat Biblia și Biblia spune că Dumnezeu există). Sau nu cred, pentru că ecuațiile fizicii, evoluției, matematicii, astrofizicii au demonstrat că nu există nimic în afară de om și lumea lui și viața lui palpabilă de acum?... ceea ce, în mod absolut, din câte știu eu, n-au demostrat nici fizica, nici genetica, nici matematica etc... Ce să spun și ce să hotărăsc la o răscruce dintr-asta? Nu par a fi prea multe variante, probabil că sunt doar astea două: a crede sau nu.

Înapoi la clasa I... Oricât de simplu ar suna, asta e una din marile realizări din viața mea (dacă nu cea mai mare), care m-a scutit de multe certuri crâncene dintre mine și eu. Raționamentul l-am preluat prima dată dintr-o piesă scrisă de Nichole Nordeman (What if) și e într-adevăr unul de clasa I, și anume: dacă aleg credința și după o viață trăită pasionat sau împăciuitor sau în tresăltări fugare ale misterului atotprezent, constat că nimic din ce-am crezut nu se validează, în final n-am pierdut nimic, deoarece (nu-i așa?) nu mai exist! Invers - dacă aleg necredința și după o viață grozavă, tumultuoasă ori tulbure, sau marcată mai mult sau mai puțin evident de nonsens, constat că de fapt tot ce ziceau bezmeticii ăia era adevărat, în final am cam pierdut tot ce era de pierdut. Știu că sună groaznic de simplist, posibil egoist, individualist, poate chiar păgân, dar sunt momente în viață în care nu mai știi, nu mai simți, nu mai vrei nimic, iar în acele momente, gândul ăsta pentru mine a fost punctul zero, începutul restului vieții mele.

Deci am ales credința, cu sau fără știință, cu sau fără îndoială.  

Și da, mai e încă ceva ce n-am pomenit decât în treacăt și anume: taina, misterul. Misterul ce l-a resimțit și studiat și versificat și pictat și cântat omenirea de când se știe... nu-l pot nega - el a fost și rămâne și mă-mbrățișează și-l îmbrățișez. Legat de asta, vă las cu un gând de-al lui Albert Einstein, un doctor al științei: „Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simțământul ce stă la leagănul adevăratei arte și științe. Cine nu îl cunoaște, cel care nu se mai poate mira, nu se mai poate minuna, acela este, pentru a spune așa, mort, iar ochii săi sunt închiși. Trăirea tainicului, chiar dacă amestecată cu frica, a produs și religia. Cunoașterea existenței a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci rațiuni și celei mai luminoase frumuseți, ce sunt accesibile rațiunii nostre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaștere și acest simțământ constituie adevărata religiozitate. În acest sens, și numai în acest sens, mă număr printre oamenii profund religioși.”

Author: 
Post type: