Descrirere

În stilul deja consacrat, Alexandru Nădăban tratează, mai în glumă, mai în serios, o temă foarte gravă: confruntarea cu un diagnostic ucigător, la propriu – leucemia. Nu e dăscălos. Nu ține lecții. Ci ne povestește. În fugă. Ca într-un serial cu pacienți, nu cu medici. Își împarte suferința în episoade suportabile. Pe care le proiectează în texte scrise cu tâlc. Peste cele mai negre abisuri, autorul aruncă, anume, câte-o ironie amară sau o glumă bună. Ca să ne distragă atenția de la hău. Apoi trece la altă durere, la altă experiență traumatică. În ciuda rânjetului acelui „demon cu fața albă” care vrea să distrugă viața, miza ascunsă a cărții pare a fi: cine râde la urmă. La urma urmelor…