Cuvântul ecumenism provine de la grecescul oikoumenē care denumea „lumea locuită”. Termenul apare și în Noul Testament cu mai multe sensuri înrudite cu cel menționat mai sus. Semnificațiile negative care i se atribuie acum au apărut mult mai târziu, în epoca modernă. Dar acest cuvânt are în prezent mai multe înțelesuri și, nici pe departe, nu toate sunt negative. În cele ce urmează, voi explora câteva sensuri ale acestui termen devenit, actualmente, de ocară în diverse cercuri.
1. Concilii/sinoade ecumenice. Unul dintre cele mai importante sensuri ale termenului ecumenic se referă la primele 7 concilii sau sinoade ecumenice, care au avut loc între 325 (Niceea I) și 787 (Niceea II). Nu toate bisericile recunosc toate cele 7 reuniuni ecumenice ale episcopilor Bisericii, dar, în marea lor majoritate, bisericile occidentale se folosesc în mod curent cel puțin de hotărârile primelor 4. Este vorba de acele întâlniri ale reprezentanților Bisericii, în care s-au așezat fundamentele teologice ale creștinismului. Atunci s-a stabilit cum vorbim despre întrupare, despre Sfânta Treime, despre dubla natură a lui Isus, despre Duhul Sfânt sau despre Biserică.
Orice creștin, indiferent cât e de ignorant sau arogant ar fi, folosește azi terminologia decisă în aceste concilii/sinoade ecumenice. În sensul discutat aici, toate bisericile creștine împărtășesc inevitabil un ecumenism de bază.
Orice creștin, indiferent cât e de ignorant sau arogant ar fi, folosește azi terminologia decisă în aceste concilii/sinoade ecumenice. Iată, așadar, că avem un prim înțeles pozitiv al termenului controversat. În sensul discutat aici, toate bisericile creștine împărtășesc inevitabil un ecumenism de bază, cel al învățăturii creștine normative. Fără aceste dogme esențiale, nu se pot socoti creștine. Se consideră, îndeobște (până și în cele mai izolaționiste și sectare confesiuni) că cine contestă Sfânta Treime, întruparea lui Dumnezeu-Fiul sau realitatea învierii – ca să folosim doar trei teme cruciale – se situează în afara învățăturii creștine standard, deci că merge pe calea ereziei.
2. Mișcarea ecumenică modernă. Se pare că prima utilizare a termenului „ecumenism” în epoca modernă îi aparține contelui Nicolaus von Zinzendorf. De altfel, mottoul comunității moraviene conține un important miez ecumenic: „În cele esențiale, unitate; în cele neesențiale, libertate; în toate lucrurile, dragoste”. Dar deschiderea față de creștinii de diverse confesiuni (în special din tradiția protestantă) nu a contaminat prea mult în jur.
Începuturile ecumenismului modern se leagă însă de elanul misionar al creștinilor mai ales din lumea protestantă. Momentul de referință este Conferința pentru Evanghelizarea Lumii de la Edinburgh, 1910. Motivația dindărăt este una cât se poate de respectabilă: liderii religioși ai epocii au văzut că lipsa lor de unitate este un scandal în fața populațiilor pe care încercau să le evanghelizeze, dar cărora le ofereau diverse forme de creștinism care mai mult îi derutau pe convertiți. Ca să nu mai punem la socoteală luptele confesionale pentru câștigarea (sau furtul!) de adepți în diverse părți ale lumii. În 1921 este fondat Consiliul Misionar Internațional. Pe urma acestor inițiative, va apărea ulterior Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) în 1948, care este, am putea spune, prima instituție oficială cu ambiții ecumenice dogmatice programatice.
Începuturile ecumenismului modern se leagă însă de elanul misionar al creștinilor mai ales din lumea protestantă. Momentul de referință este Conferința pentru Evanghelizarea Lumii de la Edinburgh, 1910.
Intențiile acestei instituții au fost întrucâtva lăudabile, dar și idealist-utopice, căutând să găsească un numitor comun pentru adevărul creștin pe teren teologic. Însă instituția a fost marcată și de prezența și influența teologilor cu vederi liberale care erau dispuși să renunțe la dogmele tradiționale și să păstreze mai degrabă dimensiunea socială a creștinismului. Și chiar și fără această influență liberală, de-a lungul anilor, a devenit tot mai clar că este dificil de obținut o unitate teologică deplină între tradiții creștine multiseculare.
Ortodocșii au avut propriile inițiative ecumenice, încă din 1920. Dar au fost invitați ulterior și au acceptat să devină parte a dialogului ecumenic – inclusiv românii au avut cel puțin doi reprezentanți de marcă în CMB: Ioan Bria și Ioan Sauca (secretar general). La început, catolicii nu au făcut parte oficială din această inițiativă. Biserica Romei s-a deschis spre celelalte confesiuni creștine mai ales în preajma și ulterior Conciliului Vatican II și a stimulat un dialog din ce în ce mai amplu și mai fructuos.
Dacă, pentru protestanți, discuția principală era legată inițial de colaborarea și/sau unirea diverselor grupări ieșite din Reformă și o eventuală conciliere cu catolicismul, pentru catolici și ortodocși, principala rană rămânea cea a Marii Schisme din 1054. Atât catolicii, cât și ortodocșii văd unitatea creștină ca fiind posibilă printr-o „revenire” a tuturor la biserica adevărată (catolică, respectiv ortodoxă). Protestanții mai degrabă căutau un numitor comun dogmatic. Prin urmare, simplificând foarte mult, se poate spune că fiecare dintre cele trei mari ramuri creștine aveau propria înțelegere a ecumenismului.
3. Reacția „ecumenică” evanghelică. Deși unii dintre evanghelici au fost inițial favorabili inițiativelor ecumenice (în special diverse organizații baptiste, după Edinburgh 1910), treptat ei s-au îndepărtat de mișcarea ecumenică, mai ales pe fondul influențelor liberale care amenințau integritatea unor doctrine creștine tradiționale esențiale.
În 1974 are loc, la Lausanne, Congresul Internațional pentru Evanghelizarea Lumii – sub coordonarea lui Billy Graham și John Stott – care a adunat peste 2700 de participanți, reprezentând peste 150 de nații.
Totuși, s-a simțit nevoia unor proiecte comune – motivate de același imbold misionar. Astfel că, după o serie de întâlniri preliminare, începute încă din anii ’50-’60 ai secolului XX, în 1974 are loc, la Lausanne, Congresul Internațional pentru Evanghelizarea Lumii – sub coordonarea lui Billy Graham și John Stott – care a adunat peste 2700 de participanți, reprezentând peste 150 de nații (inclusiv români). Amănunt interesant: acest congres revendică o legătură cu Edinburg 1910. Congresul a născut o mișcare și a devenit o tradiție pentru evanghelicii din întreaga lume, cel mai recent Congres Lausanne având loc la Seul în 2024.
Congresul din 1974 a produs ceea ce se numește Legământul de la Lausanne (Lausanne Covenant) la care, inițial, au aderat toți participanții. Ulterior însă, s-au ridicat diverse obiecții, mai ales dinspre americani. Totuși, dorința de unitate a evanghelicilor în sfera misiunii globale rămâne și azi de actualitate.
Deși unii tratează mișcările penticostale distinct de marea familie evanghelică, includ tot aici mențiunea că, în ultimele decenii, numeroși teologi penticostali au devenit participanți foarte activi la dialogul ecumenic (chiar prin CMB și inițiativele acesteia), mai ales pe fondul expansiunii fără precedent a penticostalismului în emisfera sudică, unde, în teren, noile grupări penticostal-charismatice (așa sunt tratate în literatura de specialitate) întâlnesc vechile tradiții creștine, dar și religii necreștine. Prin urmare, acest dialog nu este un moft, ci o necesitate concretă, cotidiană.
4. Extrapolări. În contextul dialogului interreligios, uneori ecumenismul a căpătat și acest sens, care include dialogul cu alte tradiții religioase (islam, hinduism etc.). În sine, acest tip de interacțiune este necesar fie și doar pentru cunoaștere reciprocă – deci în scopuri pur evanghelistice. Dar există și temeri – uneori întemeiate – că s-ar putea cădea într-un sincretism religios global dintr-o prea mare dorință de conciliere între marile religii. În această cheie, se poate vorbi despre trădarea învățăturilor de bază ce stau la temelia creștinismului și acest gen de ecumenism este de regulă refuzat în tradițiile ortodoxe dogmatic. Necesitatea dialogului însă rămâne cel puțin la nivel socio-politic, fiindcă e de preferat ca oamenii să trăiască în pace, cu credințele lor diferite, decât să se omoare în numele acelorași credințe. Prin urmare, nu dialogul este aici problema, ci compromisurile dogmatice.
Poate că cel mai important câștig este deschiderea spre un dialog multistratificat. Tradiții creștine care și-au construit vreme de secole teologiile în autism reciproc sau exclusiv în conflict unele cu altele, au ajuns să dialogheze și să se îmbogățească din acest dialog.
5. Rezultate. La nivel de statistică, CMB are 352 de membri (organizații) din toate confesiunile creștine de pe glob – inclusiv organizații baptiste, penticostale sau ortodoxe – totalizând peste jumătate de miliard de creștini. Oficial, Biserica Romano-Catolică nu este, în continuare, parte a CMB, dar au stabilit dialoguri oficiale cu luteranii, anglicanii, ortodocșii, reformații sau penticostalii și charismaticii. Toate aceste demersuri au produs mai multe documente teologice demne de atenție.
Cu toate că nu se poate vorbi despre vreun acord deplin și de un sens exclusiv pozitiv al demersurilor ecumenice, totuși s-au făcut progrese importante cu privire la pozițiile teologice pe doctrine precum îndreptățirea (în discuția dintre protestanți și catolici), ca să luăm doar un exemplu. Rămân însă numeroase lucruri disputate și, probabil, ireconciliabile într-un orizont predictibil. Dar poate că cel mai important câștig este deschiderea spre un dialog multistratificat. Tradiții creștine care și-au construit vreme de secole teologiile în autism reciproc sau exclusiv în conflict unele cu altele, au ajuns să dialogheze și să se îmbogățească din acest dialog. Actualmente, nu poate fi conceput un demers teologic serios fără ieșirea din bula teologică a propriei confesiuni.
Aceste eforturi au generat și reacții negative – unele complet justificate. La drept vorbind, unii dintre cei angajați în dialogul ecumenic păreau dispuși să-și anuleze propria identitate în numele unei unități care rămânea astfel fără miză și fără contur. E greu să te mai unești în jurul a ceva când negociezi orice adevăr și când nu mai deții nicio identitate distinctă. În aceste condiții, s-a născut spaima că s-ar urmări crearea unei mari biserici unice și eterogene (sau lipsită de orice trăsătură creștină distinctivă) – care să adopte câte ceva de la fiecare, ca să împace pe toată lumea. Deși se poate ca această idee să fi existat în unele minți, realitatea ne obligă să admitem că un astfel de proiect este utopic și lipsit de susținerea reală a vreunei confesiuni creștine. Experimente au fost (iar unele au farmecul lor, precum Taizé), dar ele rămân excepții marginale.
De teama unei unificări sub un posibil anticrist reprezentat de papă sau alt lider religios, a fost dată uitării unitatea poruncită și lăsată ce testament de Hristos însuși atât ucenicilor, cât și celor care vor veni după ei.
Însă astfel de proiecții – cuplate cu spaimele despre reunirea sub conducerea papei, alimentate mai ales pe linie adventistă – au fost folosite viclean pentru a descuraja orice dialog între creștinii de diverse confesiuni. Fără să intenționeze acest lucru, mișcarea ecumenică se poate spune că a generat prin ricoșeu și o respingere a interacțiunilor dintre ramurile creștine de diverse culori, mai ales în zonele ultraconservatoare. De teama unei unificări sub un posibil anticrist reprezentat de papă sau alt lider religios, a fost dată uitării unitatea poruncită și lăsată ce testament de Hristos însuși atât ucenicilor, cât și celor care vor veni după ei.
De notat că reacții anti-ecumenice există în toate marile tradiții creștine, din diverse motive. Evident, nu tot ce propune ecumenismul contemporan este bun în sine (doar fiindcă se înscrie în ideea de unitate), după cum nu totul este rău în sine. Prin urmare, cea mai sănătoasă raportare ar fi una dinamică: anumite lucruri trebuie respinse, alte merită valorificate. Reacțiile viscerale și bazate pe ignoranță nu aduc vreun beneficiu nici adevărului, nici unității.
6. Patologii. În mediile evanghelice, există un puternic sentiment al propriului excepționalism – boala apare și în alte confesiuni, cu siguranță, dar mă limitez la propriul mediu. Oamenii sunt programatic învățați să se creadă cei mai de soi dintre creștini, singurii apărători ai adevărului și unicii moștenitori de drept ai Bisericii Primare – ca și când între secolul I și apariția evanghelicilor (indiferente unde am plasa acest moment) nu ar fi existat nimic, cu excepția, poate, a lui Luther, Calvin și încă vreo câteva figuri complet decontextualizate și flagrant idealizate.
O analiză onestă demonstrează că există un sens pozitiv incontestabil al ecumenismului. Și acesta nu se limitează la perioada antică și la concilii, ci ajunge și în prezent.
De asemenea, există o obsesie a controlului – tot mai ridicolă și patologică, într-o epocă atât de deschisă precum cea a internetului – care vede pericole în orice conversație civilizată cu creștini de altă confesiune. Toate acestea sunt transpuse într-o logică a războiului permanent pe toate fronturile, cu toată lumea – dacă nu avem adversari, îi invetăm. Și, adesea, fronturile și direcțiile de luptă sunt decise de lideri autoritari și manipulatori. Dacă adăugăm la astea și obsesia pentru teologia dispensaționalistă (o invenție de secol XIX, cu multe hibe, după cum puteți vedea aici), atunci avem un foarte nefericit amestec de influențe prea puțin duhovnicești – chiar dacă cei care se folosesc de ele pretind exact contrariul.
7. Testul onestității. O analiză onestă demonstrează că există un sens pozitiv incontestabil al ecumenismului. Și acesta nu se limitează la perioada antică și la concilii, ci ajunge și în prezent. Pentru noi, acest sens bun se referă la un dialog cinstit și argumentat cu credincioși de alte confesiuni în vederea găsirii unor puncte de acord și, firește, dezacord – nu al negocierii propriei identități, dimpotrivă – fie și numai pe chestiuni morale (deși avem mai mult de atât). Acest lucru nu înseamnă decât recunoașterea faptului că Dumnezeu are o singură Biserică pe pământ, indiferent ce părere avem noi despre asta. Prin urmare, nu e absolut nimic rău dacă se identifică puncte de acord dogmatic între diferitele tradiții creștine, câtă vreme nu este sacrificat esențialul (care esențial nu include stilul de îmbrăcăminte sau diverse năravuri culturale!).
În locul unor iluzorii separări în bulele noastre confesionale, avem nevoie să dialogăm constant cu toate confesiunile creștine din România și din afară. Această nevoie este evidențiată de contextul social, politic și economic.
Există cu siguranță și un sens negativ al ecumenismului, care fie urmărește reducerea oricăror diferențe confesionale – în ultimă instanță, asta ar fi o formă de abuz sau de autoritarism – fie urmărește o unitate mai degrabă sentimentală, care refuză să privească în față diferențele și unicitatea celuilalt. Când eforturile în numele unității se bazează pe sincretism religios, atunci compromisul devine inacceptabil pentru orice creștin care asumă o identitate cât de cât conturată și stabilă.
Dacă termenul deranjează – și știu destui care se feresc de el – probabil că poate fi înlocuit cu dialog interconfesional sau interdenominațional. Se mai folosesc și termeni precum dialog intracreștin ori intercreștin. Însă ideea de unitate creștină nu trebuie abandonată nicidecum. Și mai ales nu trebuie abandonată sub presiunea celor care folosesc ecumenismul ca o formă de discreditare și de compromitere a adversarilor sau ca armă ideologică prin care încearcă să obțină control și autoritate în rândul celor mai puțin educați.
În loc de concluzie. Convingerea mea este că, în locul unor iluzorii separări în bulele noastre confesionale, avem nevoie să dialogăm constant cu toate confesiunile creștine din România și din afară. Această nevoie este evidențiată de contextul social, politic și economic. Iar dialogul ar trebui să se poarte pe diverse paliere: academic (aici se întâmplă), instituțional (nu avem aproape nimic pe acest palier), acțiuni civice, teme morale, interacțiuni comunitare și personale. Unii dintre cei care tună și fulgeră azi împotriva „ecumenismului” erau încântați să vorbească la referendum sau în cazul Bodnariu despre „creștinii” români care protestează. Să fi fost doar oportunism? Căci acele momente au stat clar sub semnul unui spirit ecumenic. Faptul că denigratorii ecumenismului sunt vizibili, influenți și foarte vocali descurajează dialogul normal care ar trebui să existe între creștini. În paguba tuturor.
(Imagine generată de inteligența artificială.)
