De curând în mediul online evanghelic a fost reluată discuția despre chestiunea spațiului eclezial. Prilejul nu a fost o masă rotundă sponsorizată de un Institut Teologic, ci faptul că un fost fotbalist de performanță a urcat la amvon îmbrăcat sportiv și a făcut o demonstrație cu mingea înainte să își spună povestea convertirii.

În vremuri de liniște, aproape orice creștin evanghelic afirmă cu convingere că Biserica e formată din oamenii care îl urmează pe Hristos, nu din zidurile care găzduiesc comunitatea. Însă, în situații precum cea de mai sus, se umplu rețelele sociale de luări de poziții și comentarii tensionate, ca să folosim un eufemism, semn că lucrurile nu sunt deloc clare.

Aceste tensiuni reflectă o întrebare fundamentală, dar rareori formulată ca atare: este clădirea bisericii un loc sacru sau doar un spațiu funcțional de întâlnire?

Comunitățile evanghelice din România sunt relativ tinere, primele apărând în teritorii românești după anul 1850 (inițial între etnici germani, respectiv maghiari) deci au mai puțin de 200 de ani. Răspândirea lor a fost inegală în diferitele zone ale țării ceea ce face ca unele să aibă o vechime de peste 100 de ani, în timp ce altele sunt foarte recente. Este normal, deci, să avem o diversitate de păreri despre statutul spațiului care găzduiește o comunitate evanghelică. Sunt normale și tensiunile și luările de poziție care apar atunci când cineva aparținând unei comunități mai vechi constată că în spațiile aparținând unor comunități mai noi se întâmplă lucruri incompatibile cu rigorile tradiționale ale unui spațiu sacru: cum ar fi cea menționată anterior sau proiecția unui meci de fotbal pe același ecran pe care duminică s-au afișat textele cântărilor de închinare.

Aceste tensiuni reflectă o întrebare fundamentală, dar rareori formulată ca atare: este clădirea bisericii un loc sacru sau doar un spațiu funcțional de întâlnire? Realitatea nu permite un răspuns simplu. Comunitățile evanghelice sunt la stadii diferite de dezvoltare și autopercepție. Unele se întâlnesc în case particulare, altele în spații multifuncționale închiriate numai duminica, altele au spații închiriate permanent, iar cele mai vechi au aproape toate clădiri proprii, printre care se pot găsi clădiri cu vechime de peste 100 de ani. Intuitiv, e de așteptat ca o comunitate care se întâlnește într-o sală de conferințe să vadă spațiul ca fiind pur funcțional spre deosebire de cei care se întâlnesc în clădiri de patrimoniu și cu arhitectură mai mult sau mai puțin specifică.  

«Templificarea» sinagogilor a fost favorizată de introducerea unei liturghii zilnice inspirate în mare măsură din slujba de la Templu.

Un lucru care încurcă în loc să ne descurce este acela că în limba română avem această ambiguitate între clădire și comunitate, cuvântul biserică desemnându-le pe ambele. Basilica, cuvântul în care își are rădăcinile biserică din limba română, desemna un tip de clădire, nu un grup de persoane sau organizație. În alte limbi romanice, de exemplu, se păstrează mult mai bine rădăcina grecescului ἐκκλησία (ekklēsía) în cuvinte ca église (franceză), iglesias (spaniolă), igreja (portugheză) sau església (catalană). În Noul Testament, cuvântul „ἐκκλησία” este folosit de 114 ori cu sensul de „adunare”, „strângere” sau „comunitate” și este, evident, mult mai aproape de cuvântul folosit de evanghelici în mod tradițional pentru comunitațile lor de credință: adunare. În timp însă și cuvântul adunare a evoluat desemnând oarecum ambiguu și clădirea în care se întâlnesc evanghelicii care nu merg la biserică, ci la adunare – uneori, probabil, ca să se diferențieze de majoritarii care mergeau la biserică. În ultimii ani, mai ales în comunitățile urbane, se folosește mai rar cuvântul adunare și este preferat cuvântul biserică.

Revenind la întrebarea este acesta un loc sacru sau este un simplu loc de întâlnire? trebuie spus că între aceste două opțiuni se întinde un întreg spectru și felul în care credincioșii evanghelici gândesc despre acest spațiu este influențat de mai mulți factori. Această diversitate este normală și nu se întâmplă doar în cadrul comunităților evanghelice, ci după cum vom vedea mai jos, se poate observa și în cadrul altor comunități religioase. Un astfel de exemplu este sinagoga, care, în trecutul îndepărtat, a experimentat un proces asemănător de tranziție de la un loc de întâlnire al comunității la un spațiu sacru. Steven Fine folosește termenul „templization” pentru a descrie această tranziție: „«Templificarea» sinagogilor a fost favorizată de introducerea unei liturghii zilnice inspirate în mare măsură din slujba de la Templu”.

Voi încerca să detaliez, într-o serie de articole, câteva aspecte care ar putea să arunce o lumină de clarificare asupra dezbaterii templu vs loc de întâlnire. Vom căuta să vedem astfel:

1. Cum sinagoga iudaică face în timp tranziția de la un loc de întâlnire al comunității (domus ecclesia) la un spațiu sacru asociat mai degrabă tipologiei de templu
2. Conceptul de spațiu sacru și tipologia de templu (domus dei)
3. Cum Biserica din primele secole face o astfel de călătorie de la domus ecclesiae la domus dei
4. Apariția artei creștine în primele secole și rolul ei în templificarea Bisericii
5. Cum bisericile evanghelice din România urmează un traseu de templificare asemănător cu al sinagogii și al Bisericii din primele 3 secole

Se spune că, dacă vrei să afli ce e apa, nu întrebi niciodată un pește pentru că el a trăit toată viața în apă și nu are idee că ar exista alte medii cu care să compare apa. Așadar, o privire spre evoluția sinagogii în primele secole ne-ar putea ajuta pe unii dintre noi să ieșim puțin din apa evanghelică, să privim din afară evoluția clădirilor și mentalității evanghelice, iar pe cei care sunt din biserici tradiționale i-ar putea ajuta să facă o călătorie în timp pentru a contempla rădăcinile istorice ale propriei arhitecturi bisericești.

O privire spre evoluția sinagogii în primele secole ne-ar putea ajuta pe unii dintre noi să ieșim puțin din apa evanghelică, să privim din afară evoluția clădirilor și mentalității evanghelice…

Primele sinagogi sunt atestate în Diaspora în secolul al III-lea î.H. Apariția lor are de-a face cu nevoia de a instrui aparținătorii în ce privește regulile, principiile și comportamentelor dezirabile consemnate în Scripturile revelate de care depindeau bunăstarea poporului și împlinirea profețiilor care anunțau întoarcerea din robie. Pe teritoriul Israelului cea mai veche clădire de acest fel datează de la sfârșitul secolului I î.H.

În perioada celui de-al doilea templu, sinagoga a îndeplinit diverse roluri și nu se poate vorbi de o instituție omogenă. Chiar dacă era considerată o instituție importantă, nu se compara cu templul în ce privește sanctitatea și semnificația. În Palestina, sinagogile erau o prezență comună în aproape fiecare așezare, inclusiv în Ierusalim unde erau destul de numeroase, unele în apropierea templului sau chiar în complexul templului.

Felul în care arăta o sinagogă din perioada celui de-al doilea templu nu era atât de standardizat pe cât am crede. Coloanele, băncile pe cele patru laturi, bazinele pentru curățirea ritualică ar fi putut fi un indiciu, dar mare parte a acestor elemente sunt comune și unor clădiri greco-romane. Pe de altă parte, diferențele de la o sinagogă la alta erau atât de mari, încât nu se poate vorbi un tip unitar de clădire de sinagogă, ci de o varietate de clădiri care serveau aceluiași scop sau mai bine zis, după cum vom vedea mai jos, acelorași scopuri.

Faptul că îndeplinea roluri multiple este evidențiat și de multitudinea de termeni cu care este numită clădirea. Pe lângă synagoge [loc de adunare], în Diaspora mai era numită și: didaskeleion [locul de instruire], amfiteatru, proseuche [casă de rugăciune], to hieron [sanctuar]; to hagios topos [locul sfânt], eucheion [locul de rugăciune], sabbateion [locul de întâlnire de Sabat]. Termenul ebraic pentru sinagogă – beth hakkeneseth – înseamnă literalmente „casă de adunare”.

În primul secol, sinagogile erau clădiri cu funcții comunitare, cu aspect neutru, similare cu sălile de întâlnire obișnuite din perioada elenist-romană și fără niciun indiciu de natură arhitectonică sau artistică care să arate că ar fi servit unor scopuri religioase.

În primul secol, sinagogile erau clădiri cu funcții comunitare, cu aspect neutru, similare cu sălile de întâlnire obișnuite din perioada elenist-romană și fără niciun indiciu de natură arhitectonică sau artistică care să arate că ar fi servit unor scopuri religioase. Sinagoga ocupa un rol central în viața comunității evreiești și era locul în care, de exemplu, se țineau ceremoniile de eliberare a unui sclav, comunitatea jucând rolul de martor. Sinagoga era o instituție comunitară prin excelență, dar dimensiunea religioasă avea să crească din ce în ce mai mult de-a lungul anilor, până când a devenit dominantă. În Iudeea acest, proces s-a accelerat odată cu distrugerea templului, dar în Diaspora începuse deja înainte de acest eveniment. Atâta vreme cât templul era în picioare, comunitățile din Iudeea și-au limitat activitățile liturgice din sinagogă la citirea Torei. În afara Iudeii, comunitățile evreiești au adăugat la activitățile liturgice, rugăciunile publice, lucru reflectat și în răspândirea termenului proseuche (casă de rugăciune). Desigur nu toate comunitățile din Diaspora au mers în această direcție, multe preferând ca și cele din Iudeea termenul de sinagogă.

Distrugerea templului de la Ierusalim din anul 70 a șocat întreaga comunitate evreiască, dar cei mai afectați au fost cei din Iudeea, aflați cel mai aproape de instituțiile și structurile de conducere asociate cu orașul și templul. Cei din Diaspora au fost mai puțin afectați, dacă putem spune așa, pentru că dezvoltaseră deja un ritual mai complex decât cele din Iudeea care suplinea oarecum lipsa accesului facil la templu. Chiar și între sinagogile din Galileea și cele din Iudeea existau diferențe din același motiv. Există o corelație între distanța față de Templu și gradul de complexitate liturgică a ritualului din sinagogă.

Scrierile tanaitice vorbesc despre citirea și studierea Torei ca fiind cele mai importante activități care au loc în sinagogă, dar după distrugerea templului, apar din ce în ce mai des și activități „secundare”, una dintre cele mai frecvente fiind rugăciunea comună. Apariția acestor activități a fost dublată de dezvoltarea ideii că locașul în care se desfășoară acestea era un loc sacru a cărui sanctitate este conferită de prezența sulurilor Torei. Începea să se observe tranziția de la clădirea neutră, centru comunitar, cum era în primul secol, către o instituție cu un tot mai pronunțat caracter religios. Chiar dacă funcțiile comunitare au continuat să fie îndeplinite în același spațiu, clădirea sinagogii a devenit mult mai mult decât o simplă sală de întâlnire. Transformarea treptată a sinagogii într-un spațiu liturgic s-a reflectat prin plasarea în sinagogă a unei platforme de lemn înălțată (bema) de pe care se citea Tora și se dădea învățătura, precum și a unei nișe decorative, integrată în peretele orientat spre Ierusalim, în care se păstrau sulurile Torei. În templele păgâne, într-o nișă asemănătoare era plasată statuia zeului căruia îi era închinat edificiul respectiv.

Sinagogile din Diaspora, încă dinainte de anul 70, aveau pe pereți imagini decorative, oricât de neplauzibil sună acest lucru, luând în considerare interdicția imaginilor în context evreiesc.

Accentul pus pe cultul desfășurat în sinagogă a început, din secolul al III-lea, să se vadă și în arhitectura clădirii și orientarea spre Ierusalim după modelul Cortului Întâlnirii și al Templului. În această perioadă își fac apariția în sinagogi și menorele cu șapte brațe, un element care, până atunci, era în mare măsură rezervat Templului, candelabrele (nerot), sfeșnicele (menorot) și învelitoarele pentru cărțile sfinte. Cărțile din care se citea erau desfășurate pe o masă specială numită angalin shel sefer șierau înfășurate în broderii fine și prevăzute cu clopoței care împreună cu eventuala muzică liturgică și cantilațiile textelor biblice diferențiau atât vizual, cât și auditiv acest spațiu. Sinagogile din Diaspora, încă dinainte de anul 70, aveau pe pereți imagini decorative, oricât de neplauzibil sună acest lucru, luând în considerare interdicția imaginilor în context evreiesc.

Unii rabini recomandau acum ca sinagogile să fie construite pe cel mai înalt loc din cetate așa cum și templul era clădit pe cel mai înalt loc din Ierusalim. Deși nu toate sinagogile respectau această recomandare, este de remarcat aici schimbarea de gândire a învățaților evrei în direcția echivalării sinagogii cu templul de la Ierusalim.

Aceasta explică și opoziția pe care rabinii încep acum să o manifeste față de desfășurarea în sinagogi de activități care nu aveau legătură cu cultul religios.

Nu trebuie să te comporți ușuratic într-o sinagogă. Nu trebuie să intri în ele nici la căldură din cauza căldurii, nici la frig din cauza frigului, nici la ploaie din cauza ploii. Și nu trebuie să se mănânce în ele, nici să se bea în ele, nici să se doarmă în ele, nici să se plimbe în ele, nici să se relaxeze în ele, ci să se citească Scripturile și să studieze legile [lit., Mishnah], și să se aprofundeze în midrash în ele.

În secolele III-IV, rabinii au făcut un pas mai departe în sensul echivalării sinagogii cu templul. Rugăciunea Amidah – compusă dintr-o serie de binecuvântări (18 în forma inițială, apoi 19) – era recitată de trei ori pe zi cu solemnitate, uneori cu reguli care imitau ritualul preoțesc (ex. în picioare și cu fața spre Ierusalim) și a însemnat o înlocuire simbolică a sacrificiilor de la templul din Ierusalim. Mai clar se poate observa această substituire la rugăciunea Mussaf rostită de Sabat și de sărbători. Dacă Amidah era rostită de trei ori în fiecare zi, ca o înlocuire a jertfelor zilnice de la templu, Mussaf a fost introdusă ca o rugăciune suplimentară, rostită doar în Sabat și în zilele de sărbătoare, cu scopul de a înlocui jertfa suplimentară (korban mussaf) care se aducea la Templu în aceste zile speciale. Mussaf conține referințe directe la jertfele templului, subliniind continuitatea simbolică a cultului. Pe lângă aceste rugăciuni, în Antichitatea Târzie, s-a introdus o lectură din Numeri 28-29 (maftir) în care sunt enumerate jertfele care se făceau la fiecare sărbătoare. Aceste modificări ale liturghiei din sinagogă fac și mai evidentă tranziția către tipologia de templu (domus Dei).

Este clar însă că sinagoga, care la început a fost un loc de întâlnire al comunității în care se desfășurau și activități religioase, capătă treptat și neuniform valențe de spațiu sacru

Nu este însă clar care dintre aceste elemente au fost decisive în tranziția de la un loc de întâlnire către un spațiu sacru cu caracteristici rezervate templului ci mai degrabă: „este destul de probabil ca schimbarea să nu se fi datorat unui singur factor dintre cei menționați mai sus, ci mai degrabă unei combinației de factori dacă nu chiar tuturor acestora”.

Este clar însă că sinagoga, care la început a fost un loc de întâlnire al comunității în care se desfășurau și activități religioase, capătă treptat și neuniform (în unele zone mai devreme, în altele mai târziu) valențe de spațiu sacru, adică se transformă atât conceptual, cât și arhitectonic într-un Domus Dei, o casă a Domnului așa cum era templul de la Ierusalim. Unele dintre elementele care predispun la templificare, cum ar fi prezența platformei de pe care se citea Tora, ar fi putut avea la început un rol utilitar, acela de a da vizibilitate cititorului ori pur și simplu estetic sau de protecție, cum ar fi cazul broderiilor în care erau înfășurate sulurile Torei. Dar împreună, aceste elemente fac ca sala de întâlnire să capete în timp un aspect special care predispune participantul să considere acest loc un spațiu dacă nu sacru, cel puțin ne-profan, în care un anumit comportament este necesar.

 În bisericile evanghelice, în prezent, se desfășoară tot gradual, neuniform și mai ales neasumat teologic un proces aproape imperceptibil de templificare. Prezența platformei pe care se află corul, amvonul, uneori scaunele prezbiterilor și cel al pastorului, mărginită de un mic parapet este motivată utilitar. Baptisteriul, împreună cu camerele de schimb ale candidaților la botez, formează vizual o absidă cu el în centru. Așa cum am văzut mai sus în sinagogi, Tora era plasată într-o nișă (absidă) pe peretele dinspre Ierusalim. În spatele bazinului de botez din bisericile evanghelice, deseori este o pictură care înfățișează un pârâu ce aparent se varsă în bazin, probabil printre primele imagine tolerate de evanghelici în clădirile lor. Alte elemente cu rol estetic, dar care fac trimitere la structura unui templu, sunt coloanele care imită marmura care încadrează amvonul și bazinul de botez.

Biserica Baptistă Golgota fondată în 1912 – Clădirea, inițial un garaj și reprezentanță auto construită în 1912, a fost cumpărată în anul 1932 și transformată după un proiect al arhitectului german Carol Cortobius (imagine din arhiva autorului).

Prin prezența lor, aceste elemente, unele utilitare, altele cu rol estetic, conduc participantul către concluzia ca spațiul în care se desfășoară întâlnirea este unul deosebit, poate chiar un loc în care Dumnezeu e mai prezent decât în altele. Uneori credincioșii evanghelici sunt întâmpinați cu urarea: „Bine ați venit în Casa Domnului!” deși poate, dacă ar fi întrebați, ar fi de acord că ei, credincioșii, nu clădirea fizică, sunt de fapt Templul lui Dumnezeu, o casă duhovnicească, „zidiți împreună ca un Locaș al lui Dumnezeu” (Efeseni 2:22).

Așa cum procesul de templificare al sinagogilor s-a manifestat cu viteze diferite, și clădirile bisericilor evanghelice sunt în stadii diferite. În ce privește sinagogile, tendința de templificare s-a manifestat prima dată la cele din Diaspora. Mi se pare o corelație interesantă faptul că, în situația prezentată la începutul articolului, cel mai vocal critic a fost pastorul unei biserici românești din Diaspora a cărei clădire, până la mutarea în noua locație, avea foarte multe elemente de templificare.

Dacă mergem într-o clădire cu atribute sacralizate, am putea constata că celor care se întâlnesc acolo li se par nepotrivite anumite activități pe care noi le considerăm normale în comunitatea noastră.

Analiza evoluției sinagogii, de la un spațiu multifuncțional la un locaș cu caracteristici de templu, ne oferă o lentilă prin care putem înțelege mai bine situația actuală a bisericilor evanghelice. Așa cum rabinii din secolul al IV-lea nu concepeau ca în sinagogi să se petreacă lucrurile care în secolul I î.H. ar fi fost normale: să se mănânce în ele, […] să se bea în ele, […] să se doarmă în ele, […] să se plimbe în ele, […] să se relaxeze în ele în condițiile în care sinagoga funcționa atunci ca un centru comunitar; tot așa și pastorii și preoții din bisericile mai templificate nu concep ca în bisericile care funcționează ca centru comunitar să se îmbrace sportiv în ele, să se proiecteze meciuri de fotbal în ele, să se mănânce în ele etc.

Nu știu dacă schimbarea lentilei e suficientă. Poate, în schimb, ar ajuta o vizită sau o discuție cu credincioșii care participă la liturghia unei biserici mai templificate decât cea pe care o frecventăm sau, dimpotrivă, la una aflată într-un stadiu mai timpuriu, cum ar fi o comunitate care se întâlnește, ca biserica primară, în sufrageria cuiva. Am putea constata că în acest ultim caz e potrivit și să se mănânce și să se bea și să se relaxeze în acel spațiu, iar lor li s-ar părea nepotrivite ceremoniile, formalismul, îmbrăcămintea și modul oficial în care ne raportăm unii la alții: la urma urmei, cu cei din familia ta nu te formalizezi atât. Dacă mergem într-o clădire cu trăsături sacralizate, am putea constata că celor care se întâlnesc acolo li se par nepotrivite anumite activități pe care noi le considerăm normale în comunitatea noastră cum ar fi rugăciunile rostite cu voce tare de către credincioși, faptul că stăm pe scaune confortabile în loc să stăm în picioare, că urcăm cu mai multă ușurință la amvon și nu acordăm aceeași importanță unor obiecte folosite în ritual (potir, veșminte) și așa mai departe. Și poate, chiar dacă nu vom îmbrățișa critica, vom înțelege măcar de unde vine această critică și ne vom „certa” mai informat și poate și mai relaxat.

În următorul articol vom vedea, printre altele, de ce credincioșii creștini din primul secol nici în ruptul capului nu ar fi numit locul în care se întâlneau „Casa Domnului”.

(Imaginea principală: replică a unui perete din sinagoga din Dura-Europos; Muzeul Diasporei, din Tel Aviv)