Relevanța creștină sau despre om

×

Mesaj de eroare

Notice: Undefined index: language în i18n_node_node_view() (linia 263 din /home/decenueu/public_html/sites/all/modules/i18n/i18n_node/i18n_node.module).
Relevanța creștină sau despre om

Nici n-apuci bine să rostești cuvântul „relevanță” că și stârnești ba fiori, ba furori. Unii o iau atât de personal, că simt nevoia să lupte cu toată îndârjirea să o condamne sau, dimpotrivă, să o apere. Există un adevărat pelerinaj la statuia relevanței, din cimitirul idolilor de plastilină, pe unde se perindă fie închinători pioși, ce aduc ofrande, fie contestatari care aruncă cu ouă clocite. Toate în numele credinței și ascultării de Scriptură sau de vocea divină.

Convins fiind că disputele vor continua până când vor deveni complet... nerelevante (ironică soartă!), nu am pretenția să dau soluții, nici să împac taberele aflate pe metereze. Oricum, unii vor continua să creadă că poți muri de prea multă relevanță sau te poți asfixia din lipsa ei. Și, culmea!, cel mai probabil au dreptate și unii, și ceilalți.

Spre o altă pistă aș vrea să îndrept atenția celor care încă n-au abandonat acest text. Relevanța sau refuzul ei sunt doar niște trăsături care se aplică unui rol pe care îl joacă fiecare creștin în parte. Despre relevanță se discută atunci când există un context public. Nu se poate vorbi despre relevanță casnică decât dacă forțăm excesiv termenul și îi dăm niște conotații foarte generale, foarte vagi. De obicei, relevanța este asociată cu ieșirea în exterior, cu manifestările publice, cu „tehnicile” de convingere, cu „spectacolele” desfășurate în văzul lumii.

Fie că avem în vedere persoanele individuale, fie comunitățile, chestiunea relevanței lor este de actualitate în măsura în care omul sau congregația interacționează cu mediul social înconjurător. Evident, această interacțiune poate fi intenționată, premeditată, programatică sau poate fi accidentală, periodică, limitată.

Pentru a se stabili ce înseamnă a fi relevant, se pleacă – voluntar sau involuntar – de la ce înseamnă să fii creștin. Iar aici, aproape fiecare individ are propria definiție, propriile așteptări. Și se va comporta în acord cu această definiție, indiferent dacă e conștient sau nu cum procedează. De pildă, dacă pentru unii, îmbrăcămintea trebuie să facă parte din conduita creștină, vor adopta un cod vestimentar pe care îl consideră potrivit (și, implicit, relevant din punctul lor de vedere).

Fiind însă vorba despre un rol asumat, unul dintre cele mai mari pericole este acela de identificare a omului cu rolul pe care-l joacă, cu „masca” pe care o poartă. Poate fi un rol foarte frumos, virtuos, cucernic, dar care rămâne totuși un rol. Să luăm câte un exemplu: un relevant cu orice preț s-ar putea să creadă că trebuie să fie mereu excentric, până ce face din excentricitate o a doua natură și uită esențialul; dimpotrivă, un conservator, s-ar putea să creadă că e mai bine să fie rezervat și tradiționalist, până ce transformă concepția lui în etalon pentru orice formă de spiritualitate.

După ce s-a fixat în rol, fiecare va fi ispitit să impună același standard tuturor creștinilor. Excentricul va vrea lucruri șocante, ieșit de comun, care să izbească oamenii în moalele capului. Dimpotrivă, conservatorul va închide întregul orizont într-o pătrățică cu norme rigide, cu reguli exasperante și inutile.

Ajung în sfârșit la ideea pe care o tatonez de la început. Cred că unul dintre lucrurile pe care creștinii le pierd cumva din vedere este că trebuie să fie oameni. Că, adică, trebuie să fie vii, autentici, vulnerabili. Că nu trebuie să se ascundă sub o etichetă, că nu trebuie să pozeze nici în saltimbanci spirituali, care să atragă simpatia mulțimilor, nici în sfinți scorțoși, care să umble cu rigla și echerul ca să măsoare păcătoșenia lumii.

Toată lumea știe unde sunt bisericile, că e liber să intri în ele, oricine poate pune mâna pe Biblie să citească, și e bine că avem acces neîngrădit. Pare însă să fie criză de creștini normali, care-și trăiesc creștinismul fără emfază și fără dorința de a se impune ei înșiși ca normă. Care sunt capabili să asculte și să audă. Săritori când e nevoie. Atenți la suferințele lumii.

Există printre creștini o mare capacitate de a observa imoralitatea lumii, carențele de caracter, derapajele etice. Dar pare să nu fie deloc însoțită de o capacitate similară de o detecta durerile, spaimele, nevoile ascunse sub diverse forme de revoltă sau dezmăț. Căci orice distracție ascunde, chiar dacă foarte adânc, o durere, un vierme al deșertăciunii, o spaimă ce nu poate fi privită în față.

Amenințările apocaliptice și spiritul războinic (împotriva a toți și a toate) par să fie mult mai răspândite decât compasiunea discretă, receptivitatea le nevoile celor din jur, disponibilitatea de a asculta un punct de vedere diferit sau opus.

Încruntătura moralistă și dojana dăscăloasă anulează, practic, discursurile despre iubirea necondiționată a tuturor păcătoșilor, care oricum sunt mult mai firave și mai neconvingător rostite. Sunt invocate atâtea versete, atâtea învățături, că devine aproape imposibil de stabilit dacă iubirea este arătată omului înainte sau după mărturisirea păcatului.

Fraternitatea umană, înțelegerea condiției umane par cu totul absente dintr-un peisaj dominat de dorința de a învinge „cultura lumii” prin orice mijloace (mai ales politice, în ultima vreme). Războiul spiritual a fost mutat în plan terestru și e purtat împotriva adepților unor ideologii.

Mă grăbesc să adaug o necesară corecție. Există felurite vocații sau daruri. Unii probabil că au rânduite, în providența divină, roluri mai militante, mai vocale. Ce ar fi fost lumea fără William Wilberforce?

Dar relevanța, cred, nu înseamnă să facem toți același lucru. Să strigăm la comandă și să îmbrățișăm un stindard mai de frică, mai împinși de la spate. Nu înseamnă să ne maimuțărim unii pe alții, doar ca să fim mai mulți. Socot că în dorința de a ne prezenta cât mai creștinește, ar trebui să ne luăm răgazul să vedem dacă nu ne-am pierdut pe noi înșine pe drum. Să privim în ochi oameni de alte confesiuni, religii sau convingeri, ca să verificăm dacă încă îi mai vedem ca fiind oameni. Sau doar „agenți” ai răului. Ori numai potențial „convertiți”.

Dacă a pierdut ceva creștinismul contemporan, atunci, în opinia mea, una dintre aceste pierderi este și capacitatea de a interacționa firesc, natural, onest, autentic și viu cu semenii. S-o luăm și din altă direcție. Dacă după atâta insistență și atâta evanghelizare, după atâta prezență publică moralist-agresivă, lucrurile par să meargă mai degrabă în declin, pentru occidentali, am putea încerca invers, să fi mai modești, mai puțin gureși, mai discreți, mai empatici, mai interesați de frumusețea chipului divin din om.

Iar pe urmă, fiecare să-și găsească – în comunitatea lui – propria cale de a fi relevant pentru unii sau pentru alții. Dar nu într-o competiție surdă, încrâncenată, între relevanți și conservatori, ci într-o înțeleaptă împreună îndreptare, în spiritul acelor virtuți creștine pe care, teoretic, toți le căutăm și spre care spunem că ar trebui să ne conducă iubirea de Dumnezeu.

Post type: